Unii oameni își declară iubirea prin flori, bijuterii sau rezervări la restaurante unde porțiile vin pe farfurii cât capacele de canal. Alții, în schimb, aleg marmura, turnurile, abațiile și câteva sute de muncitori. Diferența ține, probabil, de buget, poziție socială și accesul la o carieră de piatră.
Marile povești de iubire lasă rareori urme simple. În spatele clădirilor romantice apar dinastii sau căsătorii aranjate, favorite regale sau ambiții politice și tragedii consumate înainte ca schelele să dispară. Uneori iubirea aparține unor persoane reale. Alteori, literatura construiește povestea, iar orașul se ocupă de decor, bilete și suveniruri.
Cele șapte monumente de mai jos acoperă aproape toate variantele posibile, de la devotamentul conjugal al unui împărat mogul până la balconul unei tinere care a existat mai ales în teatru. Unele povești înduioșează, altele ridică o sprânceană. Fiecare dovedește însă cât de convingător poate deveni romantismul atunci când primește autorizație de construire.
Taj Mahal, declarația de iubire care a schimbat imaginea Indiei
Taj Mahal ocupă malul drept al râului Yamuna, în orașul Agra, în mijlocul unei grădini mogule de aproape 17 hectare. Împăratul Shah Jahan a comandat mausoleul în memoria soției sale, Mumtaz Mahal, moartă în 1631 în timpul nașterii. Lucrările la edificiul principal au început în 1632, iar mausoleul a fost terminat în jurul anului 1648. Moscheea, casa de oaspeți, porțile și curțile complexului au dus proiectul până în 1653.
Rezultatul pare aproape neverosimil de echilibrat. Marmura albă își schimbă tonul după lumină, cupola centrală domină ansamblul, iar cele patru minarete încadrează clădirea cu o precizie care ar produce emoții puternice oricărui fotograf obsedat de simetrie. În interior se află cenotafurile lui Mumtaz Mahal și Shah Jahan, în timp ce mormintele propriu-zise ocupă o cameră inferioară.
Imaginea împăratului devastat de pierderea soției a transformat Taj Mahal într-un simbol mondial al iubirii conjugale. Monumentul transmite însă și un mesaj despre puterea dinastiei mogule. Un împărat putea jeli sincer și, în același timp, putea cere ca întreaga lume să observe amploarea doliului său. Sentimentele imperiale veneau cu marmură, pietre semiprețioase și un departament serios de relații publice.
Taj Mahal a intrat în patrimoniul mondial UNESCO în 1983, fiind considerat una dintre capodoperele artei islamice din India. Faima sa produce astăzi un fenomen curios. Milioane de oameni călătoresc până la Agra pentru a fotografia un mormânt și pleacă apoi convinși că au asistat la triumful iubirii. Ceea ce, într-un fel, chiar s-a întâmplat.
Casa Julietei, unde literatura a primit o adresă poștală
La Via Cappello 23, în Verona, se află o casă medievală documentată încă din 1351. Clădirea a aparținut familiei Dal Cappello, al cărei nume și blazon au încurajat asocierea cu familia Capulet. În secolul al XVIII-lea, locul a început să fie prezentat drept casa Julietei, iar pelerinii romantici au venit cu entuziasm, deși eroina aparține literaturii.
Povestea îndrăgostiților din Verona circula în Italia înaintea piesei lui Shakespeare. Luigi da Porto publicase o versiune în 1531, iar dramaturgul englez a transformat-o, către sfârșitul secolului al XVI-lea, în tragedia cunoscută astăzi. Verona a primit astfel un avantaj turistic enorm din partea unui autor care, după toate datele disponibile, probabil că nici măcar n-a vizitat orașul.
Casa a trecut printr-o amplă restaurare în stil neomedieval la începutul secolului XX, sub coordonarea lui Antonio Avena, directorul muzeelor din Verona. Balconul devenit celebru face parte din această scenografie modernă, construită pentru a oferi poveștii un cadru vizibil.
Toată lumea cunoaște natura literară a poveștii, cu toate acestea… curtea e mereu plină. Vizitatorii privesc balconul, fotografiază statuia Julietei și lasă mesaje de dragoste, ca și cum administrația locală ar putea transmite corespondența către secolul al XIV-lea.
Statuia din curte reprezintă o copie realizată în 2014 după lucrarea sculptorului Nereo Costantini, turnată inițial în bronz în 1968. O tradiție turistică promite noroc în dragoste celor care ating sânul drept al statuii, gest care spune câte ceva despre felul în care omenirea reușește să transforme poezia renascentistă într-un ritual de grup surprinzător de direct.
Castelul Boldt, un palat rămas fără destinatar
Pe Heart Island, una dintre Cele O Mie de Insule de pe râul Saint Lawrence, George C. Boldt a început în 1900 construcția unui castel inspirat de reședințele de pe Rin. Boldt conducea celebrul hotel Waldorf-Astoria din New York și dispunea de resursele necesare pentru o declarație sentimentală pe șase etaje.
Castelul urma să fie un dar pentru soția sa, Louise, și o reședință de vară pentru familie. Sute de muncitori au ridicat clădirea principală, turnuri, grădini și anexe pe o insulă al cărei nume părea deja ales de un scenarist romantic. Louise a murit în 1904, iar George Boldt a ordonat oprirea imediată a lucrărilor. Castelul a rămas gol și neterminat timp de decenii.
Povestea impresionează tocmai prin schelele sale metaforice și cât se poate de reale. Taj Mahal a ajuns la forma proiectată, în timp ce Boldt Castle a rămas mărturia unui viitor care și-a pierdut brusc principalul personaj. Ferestrele goale și camerele abandonate au oferit multă vreme imaginea perfectă a unei petreceri pregătite pentru cineva care urma să lipsească.
Thousand Islands Bridge Authority a preluat proprietatea în 1977 și a început restaurarea complexului. Interioarele de la primul nivel au fost refăcute după intențiile familiei, iar clădirea funcționează astăzi ca atracție turistică și loc pentru ceremonii de nuntă.
Faptul că un castel rămas gol după moartea femeii căreia îi fusese destinat găzduiește acum căsătorii e un pic ironic. Dar Heart Island și-a găsit, până la urmă, menirea potrivită.
Castelul Torrechiara, amor medieval cu ziduri defensive
La sud de Parma, deasupra văii râului cu același nume, Castelul Torrechiara domină peisajul cu patru turnuri masive și o eleganță ușor intimidantă. Pier Maria II de’ Rossi, condotier, diplomat și conte de San Secondo, l-a construit între 1448 și 1460. Fortăreața îndeplinea o funcție militară, dar servea și drept reședință pentru întâlnirile sale cu Bianca Pellegrini.
Situația sentimentală avea suficiente complicații pentru un serial cu multe sezoane. Pier Maria era căsătorit cu Antonia Torelli, iar Bianca era soția lui Melchiorre d’Arluno și, potrivit tradiției, doamnă de companie la curtea ducesei Bianca Maria Visconti. Relația dintre Pier Maria și Bianca s-a întins însă pe parcursul mai multor decenii și a primit o reprezentare artistică spectaculoasă.
În Camera d’Oro, frescele o prezintă pe Bianca străbătând simbolic domeniile și castelele lui Pier Maria în căutarea iubitului. Inimile unite, stemele celor doi și deviza „Nunc et semper”, adică „Acum și pentru totdeauna”, completează decorul. Autorul frescelor este atribuit frecvent lui Benedetto Bembo, deși istoricii artei au propus și alte nume din aceeași familie artistică.
Torrechiara arată cât de bine se înțelegeau romantismul și prudența în secolul al XV-lea. Declarația de iubire venea cu trei rânduri de fortificații și turnuri capabile să reziste unui asediu. Inima putea fi vulnerabilă; reședința, ceva mai puțin.
Castelul a apărut și în filmul „Ladyhawke” din 1985, o alegere firească pentru o poveste cinematografică despre doi îndrăgostiți despărțiți printr-un blestem. Clădirea pare să atragă iubiri dificile cu eficiența unui magnet medieval.
Sweetheart Abbey, o inimă păstrată într-o casetă de fildeș
În sud-vestul Scoției, lângă actualul sat New Abbey, ruinele roșiatice ale unei mănăstiri cisterciene poartă unul dintre cele mai afectuoase nume din arhitectura religioasă. Sweetheart Abbey a fost fondată de Lady Dervorguilla de Galloway după moartea soțului ei, John Balliol, în 1268.
Inima îmbălsămată a lui Balliol a fost așezată într-o casetă de fildeș. Tradiția spune că Dervorguilla a purtat-o cu ea, iar după moartea sa a fost înmormântată la abație împreună cu relicva. Călugării au numit mănăstirea „Dulce Cor”, expresie latină tradusă prin „inimă dulce” sau „iubită”.
Dervorguilla a fost o femeie extrem de bogată și influentă, iar activitatea sa depășea zona comemorării sentimentale. Ea a susținut și dezvoltarea Balliol College din Oxford, instituție fondată de soțul său. Fiul lor, tot John Balliol, avea să devină rege al Scoției în 1292, într-o perioadă politică pe care termenul „agitată” o descrie cu modestie britanică.
Sweetheart Abbey combină iubirea conjugală, credința și prestigiul dinastic într-un mod caracteristic Evului Mediu. O inimă putea reprezenta simultan o relicvă personală, un simbol spiritual și o afirmație publică despre rangul familiei. Romantismul medieval avea multe straturi și foarte puține dintre ele veneau ambalate în hârtie lucioasă.
Mausoleul din Halicarnas, iubire regală și ambiție cât o minune a lumii
În secolul al IV-lea î.Hr., Mausolos conducea Caria, o regiune aflată în sud-vestul Asiei Mici, din capitala Halicarnas, actualul Bodrum. Soția și sora sa, Artemisia a II-a, provenea din aceeași dinastie, căsătoriile între frați fiind acceptate în familia conducătoare pentru păstrarea puterii.
Mormântul monumental al lui Mausolos a fost proiectat ca o combinație de tradiții grecești, anatoliene și persane. Sursele istorice indică faptul că Mausolos pregătise proiectul înaintea morții sale, în 353 î.Hr., iar Artemisia a continuat lucrările. Monumentul a fost terminat în jurul anului 350 î.Hr., după moartea ambilor conducători.
Clădirea ajungea la aproximativ 45 de metri înălțime și era decorată cu sculpturi realizate de artiști greci prestigioși. Faima sa a dus la includerea printre cele șapte minuni ale lumii antice, iar numele lui Mausolos a dat limbilor moderne termenul „mausoleu”.
Artemisia a devenit în tradiția occidentală imaginea văduvei devotate, deși monumentul exprima în egală măsură autoritatea dinastiei cariene. Povestea iubirii și povestea puterii locuiau, foarte convenabil, în aceeași clădire.
Cutremurele au distrus treptat mausoleul, iar cavalerii ioaniți au folosit o parte dintre pietre la fortificarea Castelului Sfântul Petru din Bodrum. Fragmente importante ale sculpturilor se găsesc astăzi la British Museum.
Din minunea antică au rămas fundații, fragmente și un cuvânt folosit pe tot globul. Pentru un monument funerar, aceasta reprezintă o formă remarcabilă de supraviețuire.
Petit Trianon, iubire, influență și intimitate regală
Petit Trianon se află pe domeniul Versailles și pare aproape modest în comparație cu palatul principal, ceea ce spune multe despre standardele monarhiei franceze. Ludovic al XV-lea a comandat reședința în 1763, sub influența favoritei sale, Madame de Pompadour. Arhitectul Ange-Jacques Gabriel a creat o clădire elegantă, ordonată și mult mai intimă decât sălile ceremoniale ale curții.
Jeanne-Antoinette Poisson, devenită marchiză de Pompadour, fusese favorita oficială a regelui din 1745. După încheierea relației lor amoroase, ea a rămas prietenă, consilieră și una dintre cele mai influente persoane de la Versailles. A sprijinit artiști, filosofi și proiecte culturale, demonstrând că poziția de favorită regală presupunea uneori multă diplomație și o agendă de lucru încărcată.
Madame de Pompadour a murit în 1764, înainte de finalizarea palatului. Madame du Barry, următoarea favorită a regelui, a folosit ulterior reședința. În 1774, Ludovic al XVI-lea i-a oferit Petit Trianon soției sale, Maria Antoaneta, care l-a transformat în refugiu personal și a remodelat grădinile din jur.
Asocierea romantică devine în acest caz un joc de pase între generații. Un rege construiește pentru favorita sa, edificiul ajunge la altă favorită, apoi un nepot îl dăruiește propriei soții. Versailles funcționa după reguli sentimentale capabile să obosească și un notar cu experiență.
Petit Trianon rămâne legat în memoria publică de Maria Antoaneta, deși povestea sa începe cu Madame de Pompadour. Clădirea amintește că monumentele iubirii își pot schimba destinatarii, reputația și sensul. Piatra rămâne, iar biografiile se ceartă în jurul ei.
Ce rămâne după marile povești de iubire
Cele șapte monumente vorbesc despre forme foarte diferite de atașament. Shah Jahan a transformat doliul în marmură albă. Dervorguilla a păstrat inima soțului și a fondat o abație. George Boldt a abandonat un castel atunci când darul și-a pierdut destinatarul. Pier Maria Rossi și-a pictat iubita în centrul propriului teritoriu feudal. Artemisia a dus mai departe mormântul unui rege, iar Ludovic al XV-lea a oferit influenței Madamei de Pompadour o arhitectură pe măsură.
Verona propune cazul cel mai simpatic. Acolo, orașul a construit un loc real pentru o iubire fictivă, iar milioane de vizitatori au acceptat convenția cu bucurie. Uneori, omenirea are nevoie de dovezi istorice. Alteori, un balcon bine poziționat rezolvă totul.
Iubirea lasă urme imprevizibile. Câteodată apare sub forma unei scrisori păstrate într-un sertar. Câteodată capătă o cupolă, patru minarete, șase etaje ori o cameră acoperită cu fresce aurite. Iar când relațiile omenești se întâlnesc cu puterea, averea și arhitectura, rezultatul ajunge adesea pe lista obiectivelor turistice.
Foto: Canva Photos
