Epoca Victoriană a rămas în istorie drept perioada (aproximativă) în care Marea Britanie s-a aflat sub domnia Reginei Victoria – din 20 iunie 1837 în 22 ianuarie 1901. Perioada a urmat celei „Georgiene” și a precedat-o pe cea „Edwardiană”, iar a doua jumătate a ei a coincis cu ceea ce europenii au numit Belle Epoque.
Însă, dincolo de aceste repere, epoca Victoriană a început cu o reformă, dictată în 1832, care a dat startul unor ani marcați de înalte precepte și standarde morale, promovate de biserici nonconformiste, precum cea Metodistă și latura Evanghelică a Bisericii Angliei. În acest context, în Epoca Victoriană femeile britanice erau nevoite să se supună unor reguli de-a dreptul bizare.
De pildă, o femeie care purta machiaj era considerată o prostituată sau o „vopsită”. Deși înainte, figurile „placate” cu pudră albă și buzele vopsite în roșu violent fuseseră foarte populare, Regina Victoria a numit machiajul „vulgar”, motiv pentru care multe persoane din Anglia pur și simplu au renunțat la el, adoptând look-uri mai naturale. Drept rezultat, secolul 19 a fost plin de invenții care încercau să scoată în prim-plan caracteristicile naturale ale femeii. Însă multe dintre acestea deformau corpurile celor care le foloseau sau, într-un caz mai rău, le ucideau lent, din cauza substanțelor toxice care intrau în componența lor.
Fardul de pleoape cu mercur și plumb
Femeile Victoriene din înalta societate nu purtau fard de pleoape. Deoarece femeile, în general, voiau să arate cât mai natural cu putință, pentru a nu fi clasificate în zona celor cu moravuri ușoare, principala lor preocupare era să se concentreze pe alte tipuri de „tratamente”.
Așa că utilizau foarte puțin makeup și se axau mai mult pe aranjarea sprâncenelor, utilizând foarte puțină pomadă făcută în casă, cu care se dădeau deasupra ochilor, pentru a-i pune mai mult în evidență. Unele femei făceau un fard de pleoape maroniu deschis, din cărăbuși zdrobiți.
Puține femei purtau fard de pleoape cumpărat din magazin, acesta fiind numit „vopsea de ochi” în epoca Victoriană. Dar când o prostituată sau o doamnă Victoriană mai îndrăzneață decidea să încerce vopsea de ochi cu o ocazie specială, era limitată la cosmetice făcute din chimicale mortale. Acestea includeau în principal plumb alb și roșu, pe post de colorant, și sulfit mercuric, dar și vermilion, cinabru și antimoniu. Toate aceste chimicale otrăveau organismul, iar mercurul cauza, în plus, probleme mentale.
Mașinile nazale
În epoca Victoriană, multe femei (și mulți bărbați) erau nemulțumite de nasul cu care le înzestrase natura. Ca în zilele noastre, de altfel. Doar că, la acea vreme, nu apăruseră chirurgii plasticieni. În schimb, erau o mulțime de companii care comercializau „mașini nazale” sau „subțiatoare de nas”.
Aceste dispozitive metalice se puneau pe nasul persoanei și îi strângeau cartilagiile, în încercarea de a-l face mai mic și mai drept. Mașinile nazale s-au vândut vreme de mulți ani. O anume Heather Bigg a inventat un dispozitiv cu curele care ținea metalul pe fața „pacientului” și pe timp de noapte sau în timpul somnului ocazional pe timp de zi. Purtată mult timp (de la 3 luni în sus), mașina nazală începea să-și facă treaba.
Albirea feței
În secolul 19, nimic nu era considerat mai frumos pentru o femeie decât să aibă o față foarte palidă. De pildă, femeile din înalta societate doreau să arate faptul că erau suficient de înstărite cât să nu fie nevoite să muncească în soarele care să le bronzeze pielea. Așa că-și doreau un ten extrem de palid, aproape „transparente”. Victorienele erau obsedate de moarte și credeau că dacă arată cadaveric sunt mai atractive.
Cartea The Ugly-Girl Papers, de S.D. Powers, recomanda ca femeile să-și „îmbrace” fața pe timp de noapte în frunze de varză și apoi s-o spele dimineața cu amoniu, pentru a fi sigure de faptul că tenul rămâne palid și proaspăt. Capsulele de arsenic erau folosite pentru a elimina pistruii și orice urmă de bronz, făcându-le pe femei să arate mai tinere și mai atractive. Acestea erau conștiente de faptul că arsenicul e otrăvitor și că dă dependență, dar în dorința de a avea o frumusețe ideală apelau în continuare la el.
Părul în flăcări
În secolul 19, buclele erau extrem de populare. „Mașinile” de încrețit părul erau, de fapt, clești care trebuiau în prealabil băgați în foc. Dacă femeia scotea cleștele din flăcări și-l aplica prea repede pe păr, se trezea cu el arzând. Rezultatul era… chelia, o problemă des întâlnită la femei în epoca Victoriană. Și chiar dacă deveniseră experte la făcut cârlionți, această operațiune necesită multă îndemânare și atenție.
În privința propriilor coafuri, femeile încercau o sumedenie de experimente, de la ceaiuri la medicamente. La un moment dat, li s-a sugerat că părul trebuie să fie îmbibat cu amoniac și apă, pentru a i se stimula creșterea. Expunerea la amoniac poate duce la probleme de respirație și la arderea pielii. În plus, poate cauza orbirea.
În aceeași carte, The Ugly-Girl Papers, S.D. Powers sugera un amestec în părți egale de chinină și tinctură aromatică pentru a trata locurile rămase fără păr ca urmare a arderii acestuia. De asemenea, le sfătuia pe femei să evite contactul direct al cleștilor cu părul, lucru pe care acestea nu-l realizau decât când era prea târziu.
Pastă de dinți din… sepie
Clasele superioare din epoca Victoriană își achiziționau cu ușurință periuțe și pastă de dinți, dar clasa muncitoare era nevoită să găsească înlocuitori. Așa că femeile făceau pastă de dinți acasă, folosind funingine, cretă sau praf de sepie – printre alte opțiuni.
Periuțele de dinți aveau, de regulă, peri foarte aspri și mânere de lemn. Cei care nu-și puteau permite o periuță de dinți considerau că țelina e suficient de abrazivă pentru a curăța dinții în timp ce mănâncă. Nu era o igienă orală ideală, dar în acele vremuri dentiștii erau o soluție mai proastă, fiindcă acest serviciu era asigurat de frizeri sau de fierari locali (în cazul în care nu exista niciun cabinet stomatologic în zonă).
Băile de arsenic
Lola Montez, celebră actriță din epoca Victoriană (și, printre altele, amanta regelui Ludovic I de Bavaria), a scris propria ei carte despre frumusețea feminină, intitulată Arta frumuseții sau Secretele toaletei unei femei.
Conform acesteia, în călătoriile ei în Boemia, a descoperit că femeile se îmbăiau (și chiar beau din) izvoare de arsenic. A admis că era extrem de periculos dar, în același timp, admira cât de frumoasă era pielea celor care aveau acest obicei. Ea explica faptul că dacă femeile nu își continuau rutina, ar fi murit.
Arsenicul e o otravă folosită pe scară largă pentru uciderea șobolanilor, dar în timpul epocii Victoriene se găsea fără probleme în farmacii. Dar femeile nu erau singurele care vedeau beneficii în utilizarea arsenicului, ci acesta era privit drept o versiune primitivă de Viagra, care avea abilitatea de a spori capacitățile sexuale masculine. În doze mici, cauza euforie sau delir, oamenii devenind dependenți atât în sens chimic cât și psihologic.
Tampoane din bandaje militare
În ciuda neajunsurilor legate de igienă, perioada Victoriană a fost prima din istorie în care igiena feminină a pătruns în rândurile tuturor claselor sociale. Tampoanele au fost inventate la sfârșitul secolului 19, dar ceva mai înainte a apărut o primă versiune a lor. Femeile foloseau pentru igiena intimă bandaje care, de regulă, erau utilizate pentru a pansa soldații răniți în războaie, considerând că acestea erau foarte bune datorită faptului că erau făcute, în principal, din fibră de lemn, transformată în pulpă.
Manuale de îmbăiere
Un alt lucru interesant legat de igienă se referă la regularitatea cu care femeile se îmbăiau. Baia semi-regulată a devenit un obicei odată cu apariția cărților care te învățau pur și simplu cum să execuți acest ritual. Una dintre acestea oferea „rețete de îmbăiere” pentru curioși și pentru „neîmbăiații” Victorieni. Un sfat din zona legendelor urbane spunea să nu faci baie într-un interval de cel puțin patru ore după ce ai luat masa.
De asemenea, femeile Victoriene era sfătuite să nu se spele pe față în timpul călătoriei decât dacă puteau să purifice apa cu alcool sau amoniu înainte. Unul dintre cele mai populare sfaturi recomanda o „baie rusească”, ce consta din spălarea feței cu apă extrem de fierbinte, urmată de spalarea cu apă extrem de rece – pentru a preveni apariția ridurilor.
Diete bizare
Corsetele erau foarte populare în epoca Victoriană, având rolul de a face talia femeilor cât mai subțire cu putință. Pentru a slăbi, unele femei urmau diete de-a dreptul bizare, înghițând o pilulă cu tenie. Micul vierme se dezvolta apoi în stomac și devora mâncarea înghițită de „posesoarea” ei.
După ce ajungea la forma dorită, femeia trebuia să înghită pilule care ucideau tenia. Exista însă și credința conform căreia, dacă stăteai cu gura deschisă în fața unui castron cu lapte, viermele ieșea de unul singur. Se știe că teniile pot crește până la lungimi de 9 metri, așa că, fie și-n situația în care această metodă funcționa, exista pericolul sufocării.
Un anume doctor Meyers, din Sheffield, a inventat un dispozitiv care se presupunea că putea să scoată tenia din stomacul femeilor. Era un cilindru metalic, umplut cu mâncare, care se introducea în gâtul persoanei respective, care era sfătuită să nu mănânce timp de câteva zile, pentru a forța tenia să iasă, în căutare de mâncare. Teoretic, odată ce viermele ajungea în cilindru, acesta era scos și, astfel, femeia scăpa de el. Din nefericire, multe paciente se înecau, se sufocau și chiar mureau în urma intervenției.
